let the
treasure games
begin!

Basm Arbănaș și Balaurul cu Șapte Capete

Cică era odată pe meleagurile astea un voievodat bogat și mare, cu oameni buni și gospodari și cu locuri așa frumoase, de-ți era mai mare dragul să te uiți la ele. Așa plăcute la privire erau dealurile verzi și văile înflorite, că multora de treceau pe acolo le cădeau cu drag la inimă și aici se statorniceau.

Însă, vezi tu cum e cu locurile frumoase, nu numai oamenilor le pică cu tronc.

Într-un an, pe la sfârșit de vară, tocmai când gospodarii își adunau orătăniile de pe bătătură și copiii veneau agale de la deal cu joițele, se porni din senin un prăpăd de furtună, mai să smulgă din rădăcini copacii și să ia pe sus acoperișurile caselor.

În toată hărmălaia aceea de nedescris, se auzi dintr-o dată o bubuitură grozavă. Nici nu apucară bine să se dezmeticească oamenii de ce se abătuse asupra lor, că un balaur se lăsă din nori și începu a pârjoli totul în cale.

Șapte zile și șapte nopți făcu prăpăd balaurul. Oamenii care dădură cu ochii de el se jurau că lighioana avea nu unul, ci șapte capete cu care scuipa foc. Și nu era cale să treci nevăzut pe lângă dânsul, că dacă nu te ochia un cap, te ochia un altul.

Când nu era pe coclauri, băgându-i în sperieți pe sărmanii gospodari și făcându-le pierdută avuția, balaurul se retrăgea după un deal, în casa de pământ ars pe care și-o orânduise la cumpăna dintre sate.

Așa mai apucau și oamenii să-și lucreze ogoarele și să mai deretice pe lângă case, dar mereu cu spaima în suflet că orișicând putea să se năpustească dihania asupra lor.

Mulți voinici îndrăznitori, dornici să-și arate vrednicia, se suiră pe cai și se duseră să dea piept cu balaurul. Mulți acolo rămaseră și n-a mai auzit nimenea de ei, iar cei de se întoarseră, ori căzură la zăcare, ori plecară, plini de rușine, să-și facă traiul prin alte părți.

Acum, era într-un sat din cele pe lângă care își făcea veacul balaurul, un voinic cu inimă mare pe nume Arbănaș. Tare se mai perpelea Arbănaș, lovit fiind în adâncul sufletului de cele ce se întâmplau și văzând că nimeni nu îl dovedea pe balaur. De dormit nu mai dormea, căci nu mai era de chip să doarmă cu asemenea supărare și parcă nici ziua nu avea spor.

Dumirindu-se el că așa nu se mai poate, Arbănaș luă îndrazneală și zise: Mă duc eu să-mi încerc norocul cu lighioana asta. De oi izbuti, om scăpa odată pentru totdeauna de balaur, iar de nu, înapoi nu m-oi întoarce.

În zadar încercară părinții lui să îi schimbe gândul și să îl întoarcă din drum, că Arbănaș numai balauri și buzdugane vedea în fața ochilor.

A doua zi, de cu zorile, Arbănaș își luă cele trebuincioase pentru drum, paloșul, buzduganul, arcul și săgețile, își luă ziua bună de la mamă și de la tată, și porni spre locul unde făcea prăpăd dihania.

Nici nu apucă bine Arbănaș să se aproprie de locul cu pricina că lighioana, cocoțată în vârf de deal, îl și văzu și se repezi la el, cu cu o falcă-n cer și una-n pământ, să-l facă pierdut. Cu o lovitură de paloș, voinicul reteză unul dintre capetele balaurului, da’ ce te faci cu restul de șase?

Fioroase, toate capetele balaurului se abătură acum peste Arbănaș, încercând să-l apuce sau să-l prăpădească în flăcări. Noroc cu armăsarul său, care era cal de soi și nu se pierdea ușor cu firea. Îndată o luă la galop înapoi spre sat, cu Arbănaș cu tot în spinare.

Se tot perpelea Arbanaș și nu știa cum să facă să-i vină de hac balaurului. Orișice făcea, orișiunde se întorcea, unul dintre capetele dihaniei îl vedea și se năpustea asupra lui. Și cum se gândea el așa și privea la satul din-naintea lui, numai ce văzu soarele că urca din ce în ce mai sus pe cer și se oglidea în geamurile caselor, de-l dureau ochii.

Arbănaș se întoarse în sat și începu a bate pe la ușilor oamenilor ca să le ceară tot ce aveau mai sclipitor prin case. Oglinzi, podoabe, chiar și linguri și farfurii de argint stăteau acum prinse de zalele voinicului și străluceau de nu te puteai uita la ele.

La vederea acestei armuri nemaipomenite, toţi oamenii din sat se uitau unii la alţii, neștiind ce să spună. Bunicile îi ziceau de deochi, iar fetele, rămase și fără oglinzi și fără podoabe, nu îl mai scăpau din ochi pe Arbănaș. Și dacă e să spunem drept, nici Arbănaș nu se uita în lături.

Acoperit cu armura sa strălucitoare, voinicul se porni din nou să scape lumea de balaur, odată pentru totdeauna. Cum ajunse la lighioană, cum aceasta începu să strige ca din gură de șarpe.

Însă de data asta, Arbănaș avea soarele cu dânsul. Strălucirea armurii îi orbi balaurului ochii de pe toate cele șase capete. Arbănaș dădu năvală asupra lui cu paloșul și îi zbură cinci dintre capetele rămase.

Dihania înfricoșată își lepădă corpul și luând forma unui șarpe gălbui cu pete negre, se ascunse repede într-o pâclă de noroi. Așa scăpă Arbănaș de balaurul cu șapte capete, dar și balaurul de Arbănaș.

Și acum bolborosește balaurul de supărare, ascuns sub pământ, de sar noroaiele din pâcle. Când crede că nu-l vede nimeni se mai furișează el la suprafață, însă tot preschimbat în șarpe. Doar-doar nu l-o vedea Arbănaș.